RSS

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Cauzele nivelului scăzut al investiţiilor  sunt:

  • Creşterea inflaţiei;
  • Reducerea puterii de cumpărare a populaţiei;
  • Sistemul contabil românesc;
  • Legislaţia fiscală din România;
  • Infrastrctura nedezvoltată;
  • Lipsa de etică a muncii;
  • Volatilitatea mediului  politic;
  • Ineficienţa administraţiei;
  • Corupţia generală;

Absenţa unei agenţii de promovare a investiţiilor străine;

  • Rolul contraproductiv al Fondului Proprietăţii de Stat în relaţia cu investitorii străini.

În concluzie, principalele motive de a investi în România sunt legate de:

  • potenţialul pieţei;
  • calificarea personalului;
  • costul scăzut al forţei de muncă, poziţia geografică a ţării.

Propuneri pentru încurajarea investiţiilor în România

 

            Câteva măsuri care sunt sesizate în unele lucrări, izvorâte din observarea unor activităţi concrete şi care ar putea fi luate în considerare sunt:

  • Îmbunătăţirea legislaţiei fiscale;
  • Modificarea momentului plăţii TVA;
  • Implementarea cât mai rapidă a standardelor internaţionale de cont;
  • Înfiinţarea unei agenţii de promovare a investiţiilor străine.
 
 

CAPITOLUL IV. REALIZAREA UNUI BLOG

 

CAP. III CONTABILITATEA LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII REALIZATE DE CĂTRE AGENŢII ECONOMICI

                 3.1 CONTABILITATEA INVESTIŢIILOR PE TERMEN SCURT

 

             Contabilitatea investiţiilor pe termen scurt asigură evidenţa valorilor mobiliare de plasament, iar aceasta se realizează cu ajutorul conturilor din grupa 50 „ Investiţii financiare pe termen scurt” . Conturile 501 „ Acţiuni deţinute la entităţile afiliate” , 505 „ Obligaţiuni emise şi răscumparate” , 506  „ Obligaţiuni” şi 508 „ Alte investiţii pe termen scurt şi creanţe asimilate” cu analiticele 5081 „ Alte titluri de plasament” şi 5088 „ Dobânzi la obligaţiuni şi titluri de plasament” au funcţie contabilă de activ, se debitează cu titlurile de valoare, obligaţiunile şi acţiunile cumpărate sau răscumpărate din propriile emisiuni şi se creditează cu valoarea contabilă a titlurilor vândute sau onorate. Soldul final debitor al contului reprezintă valorile imobiliare de plasament aflate în patrimoniul întreprinderii. Contul 509 „ Vărăminte de efectuat pentru investiţiile pe termen scurt” cu analiticele 5091 „ Vărsăminte de efectuat pentru acţiunile deţinute la entităţile afiliate” şi 5092 „ Vărsăminte de efectuat pentru alte investiţii pe termen scurt” au funcţie contabilă de pasiv. Ţine evidenţa vărsămintelor de efectuat pentru titlurile de valoare dobândite dar neachitate integral. În debitul contului se înregistrează valoarea vărsată pentru titlurile de plasament dobândite, iar în credit valoarea datorată de vărsat pentru titlurile de plasament cumpărate. Soldul creditor al contului reprezintă valoarea de vărsat pentru plasamentele dobândite.

3.2 CONTABILITATEA INVESTIŢIILOR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

                   Conform IAS 40 „ Investiţii imobiliare” , activele imobilizate reprezintă resursele controlate de întreprindere care îndeplinesc următoarele condiţii:

-         au o durată de utilizare mai mare un an

-         sunt utilie în activitatea de exploatare a întreprinderii, date cu chirie terţilor precum şi investiţiile financiare pe termen lung

-         sunt achiziţionate pentru a fi utilizate în activitatea întreprinderii şi nu destinate comercializării

În funcţie de formă şi destinaţie, activele imobilizate pot fi:

1.      imobilizări necorporale sau intangibile

2.      imobilizări corporale

3.      imobilizări financiare

Evidenţa existenţei activelor imobilizate se realizează cu ajutorul conturilor din clasa a 2-a din planul de conturi general, denumită „ Conturi de active imobilizate”.

Conturile din această clasă au un funcţie contabilă de activ. În debitul acestor conturi se înregistrează cheltuielile active în cazul imobilizarilor necorporale, intrările de bunuri imobile, în cazul imobilizărilor corporale valoarea titlurilor de valoare investite in capitalul altor întreprinderi, depozitele şi cauţiunile vărsate, respectiv creanţele imobilizate în cazul imobilizărilor financiare. În creditul conturilor se reflectă cheltuielile amortizate integral, în cazul unor imobilizări necorporale şi ieşirile de imobilizări prin scoaterea din gestiune sau cedare în cazul celorlalte imobilizări. Soldul debitor reflectă activele imobilizate aflate în inventarul unităţii.

Conturile de amortizări reunite în grupa 28 „ Amortizări privind imobilizările” au funcţie contabilă de pasiv, în creditul conturilor se înregistrează amortizarea transferată pe cheltuială, iar în debit amortizarea aferentă imobilizărilor vândute sau scoase din gestiune. Soldul creditor al conturilor reprezintă amortizarea calculată asupra activelor imobilizate.

Conturile din grupa 29 „ Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor” sunt conturi de pasiv, se creditează la constituirea provizioanelor şi se debitează prin diminuarea sau anularea provizioanelor. Soldul creditor al conturilor reprezintă valoarea provizioanelor aferente activelor imobilizate.

 

CAPTOLUL II. EVOLUŢIA INVESTIŢIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA

2.1. EVOLUŢIA INVESTIŢIILOR DE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA PÂNĂ ÎN ANUL 1989

În ceea ce priveşte situaţia economiei ţării la mijlocul secolului al XIX-lea, documentele contemporane şi analizele făcute pe baza lor de diferiţi istorici şi economişti dovedesc starea precară a acesteia. Condiţiile favorabile pătrunderii capitalului străin în România erau create de particularităţile realizării acumulării primitive de capital şi de starea grea financiară a ţării.Totodată, politica de dominare economică şi politică dusă de ţările capitaliste dezvoltate asupra ţărilor slab dezvoltate a favorizat pătrunderea capitalului străin în ţara noastră ca şi consecinţele sale.

Ţările mari deţinătoare de capital, cum erau Anglia şi Franţa, nu erau interesate în a face investiţii în economia românească, în industrie în primul rând, atâta timp cât pe piaţa românească produsele industriilor lor, exportate la noi, aveau, datorită tratatelor încheiate de ele cu Turcia, condiţii favorabile de desfacere. O astfel de situaţie s-a menţinut chiar până în jurul anului 1864. În acelaşi timp trebuiau să existe în ţara noastră îndeplinite o serie de condiţii care să încurajeze pătrunderea capitalului străin :siguranţa rambursării împrumuturilor de către statul român, ca şi a marilor dobânzi percepute ; garanţia realizării de mari profituri în întreprinderile industrializate create ; siguranţa unei stabilităţi politice interne, etc.

După 1864, interesul capitalului străin pentru ţara noastră începe să se facă simţit. El vine nu din partea capitalului francez, cum se aştepta, ci din partea capitalului englez. Explicaţia trebuie căutată în faptul că, pe de-o parte, pe piaţa engleză se crease un disponibil de capitaluri rămas nefolosit, iar pe de altă parte, capitalul englez avea interese majore în Imperiul Otoman, contribuind la crearea unor întreprinderi moderne în cadrul acestuia, bănci căi ferate, etc. din care multe erau apropiate sau legate de România. În plus, situaţia politică internă a României după 1864 primeşte nota de siguranţă necesară. Astfel, capitalul englez este primul capital străin care îşi face în mod sistematic simţită prezenţa în România. Mai târziu, alături de capitalul englez, o anumita activitate desfăşura şi capitalul francez. În special întreprinzători particulari francezi şi mai puţin băncile, sunt foarte activi, obţinând contracte de furnizare, cu drept de monopol, a unor mărfuri destinate în general înzestrării armatei.Celelalte capitaluri, inclusiv cel austro-ungar şi cel german aveau o prezenţă neînsemnată.

Din 1866, când găsim anumite condiţii favorabile, economice şi politice, capitalul strain, în cea mai mare parte fiind capital german, devine una din componentele vieţii economice ale statului român.

Existau multiple mijloace de pătrundere a capitalului străin în economia unei ţări, unele directe, altele mai mascate. Se pot totuşi desprinde câteva căi principale de pătrundere a capitalului străin în România :

- investiţii directe -  care se realizează în special în industrie sau bănci ;

- împrumuturile de stat – împrumuturi acordate de către bănci sau grupuri de bănci străine ;

-  concesiuni – reprezintă o cale legală în special de realizare a unor lucrări publice, fiind însiţite sau nu de dreptul de folosire a acestora pe o anumită perioadă de timp.

După 1886, prin detronarea lui Al.I.Cuza (11februarie 1866) şi alegerea ca domnitor al României (din1882 Regatul Român) a unui german, membru al familiei Hohenzollern, ai cărei reprezentanţi formau şi familia domnitoare a Germaniei, se creau implicit condiţii favorabile de plasare a capitalului străin.

Desigur că, în aceste condiţii, primul loc urma să-l deţină capitalul german, aceasta neînsemnând însă, că celelalte capitaluri străine erau eliminate ; ele vor coexista, dar preponderenţa o va avea cel german.

În special după anul 1900, în extracţia petrolieră din România îşi fac simţită prezenţa şi alte capitaluri, reprezentând tot atâţia concurenţi pentru cel german. Este vorba de capitalul american reprezentat de marele trust petrolier „Standard Oil of New Jersey” prin puternica sa filială – Societatea „Româno-Americană”; capitalul englez – primul care a pătruns în petrolul românesc – prin societăţile „Valachian Petroleum” şi „Brown & Co”.

Prin apariţia marelui concern internaţional de petrol „Royal Dutch Shell”– cu continuitate chiar şi în perioada contemporană – creat în urma unificării unei societăţi petroliere cu capital anglo-olandez cu o societate de transporturi maritime cu capital englez, a apărut o forţă nouă pe piaţa petrolului mondial prezentă în ţara noastră prin puternica sa filială „Astra Română”. Apoi, au mai apărut şi capitalul francez cu 4 societăţi, capitalul olandez şi capitalul belgian.

De menţionat este faptul că industria petrolului, la început de secol XX, este dominată puternic sub raportul capitalului, cât şi al producţiei – în extracţie şi rafinării – de capitalul străin în care primul loc îl ocupă cel german, iar societatea „Steaua Română” este cea mai importantă societate petrolieră din România până la primul război mondial.

După primul război mondial, trecerea la lichidarea urmărilor războiului şi la procesul de refacere a prilejuit marilor puteri, învingătoare în război, extindereadominaţiei lor într-o măsură însemnată asupraeconomiei ţării noastre.

Acţiunea de refacere a economiei s-a împletit cu lupta în jurul acaparării capitalurilor foste inamice din economia ţării. O parte din capitalurile provenite din ţările foste inamice – Germania şi Austro-Ungaria – a fost preluată de monopolurile din Franţa, Anglia, Belgia, Italia, iar o altă parte a fost preluată de către burghezia românească. Astfel, marea burghezie industrială şi bancară autohtonă a obţinut, în procesul schimbării poziţiilor diferitelor grupări străine de capitaluri, o creştere a ponderii sale.

Odată cu înlăturarea capitalurilor germane şi austro-ungare, au căpătat poziţii dominante grupurile monopoliste anglo-olandeze şi franco-belgiene, alături de care capitalul american şi-a extins şi el poziţiile. În domeniul bancar, capitalul străin cuntinua să ocupe poziţii puternice.

Începând cu 1990, regimul investiţional din România a mers în direcţia deschiderii şi liberalizării, conţinând – din start – garanţii împotriva naţionalizării şi exproprierii fără acordarea de compensaţii suficiente. Prin trecerea la convertibilitatea externă de cont curent şi instituirea principiului egalităţii de tratament între investitorii români şi străini au fost aduse îmbunătăţiri de fond regimului investiţional, stabilindu-se, astfel, un cadru de afaceri uniform pentru toate companiile stabilite în România.

Între 1989 şi 2000 ISD au jucat numai un rol minor în România în tranziţie, nivelele acestora începând să devină mai semnificative numai din 2002 – 2004 încoace. În continuare, nivelul relativ scăzut al ISD este un obstacol în dezvoltarea economică, în termeni de modernizare a capitalului de bază şi al creării de locuri de muncă în sectorul privat.

După 1990, România intră oarecum în sfera de interes a investitorilor străini, care iau în considerare avantajele furnizate de zonă. România le oferă ocazia de a exploata numeroase oportunităţi, şi anume: cerere dinamică, costuri reduse ale forţei de muncă, disponibilităţi în resurse şi infrastructură, toate în contextul deschiderii faţă de investitorii străini.

2.2.2. INVESTIŢIILE STRĂINE ŞI CONCURENŢA SECTORIALĂ

Putem spune că privatizarea în sectorul bancar a împins din spate fluxurile de ISD, crescând semnificativ ponderea acestuia în stocurile de investiţii şi, chiar dacă, până acum, firmele particulare locale au finanţat investiţiile- de multe ori-prin reinvestirea profiturilor, o însănătoşire a procesului de privatizare, în acest sector, poate contribui la sporirea finanţării investiţiilor din surse externe. Au existat şi cazuri în care, lipsa voinţei politice sau pur şi simplu inerţia politicienilor şi birocraţilor au frânat definitivarea altor proiecte de privatizare bancară (şi nu numai) în cazul unei societăţi grevate de însemnate împrumuturi neperformante.

Analizând sectorial fenomenul investiţional, pe baza datelor disponibile, se desprind următoarele tendinţe:

1.      ISD sunt realizate, în special, în sectorul industriilor intensive în forţă de muncă, precum activitatea textilă, agro-alimentară, comerţul. Astfel, factorul natural constituie un argument mai puternic pentru investitorii străini decât cel tehnic.

2.      Totuşi, ISD au tendinţa să se diversifice sectorial şi să se îndrepte spre activităţi mai complexe şi relativ intensive în tehnologie.

3.      Fluxurile de ISD în România s-au îndreptat, de asemenea, spre activităţi industriale, intensive în muncă semi-calificată, în afara industriei uşoare, cum ar fi producţia de piese şi subansamble de aparate electrice, electronice şi automobile.

4.       Cele mai  multe proiecte de investiţii sunt orientate,  în primul rând,  spre piaţa locală şi sunt constituite sub formă de societăţi mixte între un partener local  şi un  investitor străin. Se pare că aceste joint ventures pot face mai bine faţă riscurilor mai mari şi costurilor de tranzacţie ridicate decât cele realizate în  industriile orientate spre export.

2.2.3. REPARTIZAREA GEOGRAFICĂ A ISD ÎN ROMÂNIA

            Localizarea investiţională poate fi explicată prin două dimensiuni : o logică economică şi una instituţională. Localizarea firmelor se bazează, în acelaşi timp, pe strategiile unui ansamblu adecvat, unitar, al producţiei, cu resursele locale, existenţa costurilor de transport şi de localizare mai scăzute. În cazul ISD în ţări în curs de dezvoltare şi în  special în tranzacţie, aceşti factori joacă un rol important.

Legătura între costul redus al resurselor şi ISD nu mai este, însă, atât de puternică ca în perioada în care competitivitatea în termeni de preţ era unic determinantă. Strategiile firmelor sunt, astăzi, bazate pe un proces de integrare şi de descentralizare, care implică o înţelegere globală a diferenţierilor, atât teritoriale, cât şi de proces, de produs sau de piaţă. Pentru a atrage ISD, ţările în curs de dezvoltare nu se pot sprijini numai pe resurse sau competenţe generice cu cost redus, ci trebuie să dezvolte o politică de atragere care să se bazeze pe stabilirea sistemului instituţional, pe calificarea forţei de muncă, pe punerea în practică a unei activităţi locale de producţie, în măsură să determine alte dezvoltări şi pe prezenţa de infrastructuri fiabile.

România nu face excepţie de la aceste consideraţii. ISD relevă o strategie industrială autonomă, prin singura iniţiativă privată a firmelor străine, fiind legate de prezenţa unor competenţe locale şi de numeroase avantaje ale sistemului de localizare: piaţă largă – 22,5 milioane locuitori ( a doua din Europa de sud- est), apropierea geografică cu Europa Occidentală, ieşire la căile de navigaţie maritime şi fluviale, prezenţa de materii prime şi resurse naturale, existenţa de infrastructuri, de mână de lucru mai  mult sau mai puţin calificată uşor abordabilă. Logica de cost, cel puţin la pornire, nu este absentă, dar trebuie ponderată cu factorul istoric şi voinţa investitorilor străini de a se implanta pe termen lung. Prezenţa unei reţele industriale, compusă din întreprinderi de stat capabile să furnizeze inputuri pentru transplanturile străine a jucat, de asemenea , un mare rol în atractivitatea unu spaţiu geografic.

2.2.4. MODALITĂŢI DE IMPLEMENTARE A INVESTIŢIILOR ÎN ROMÂNIA

                 Societăţile mixte ca modalitate de implementare ( intrare) a capitalului străin sunt,  în mod frecvent,  soluţia aleasă de un investitor străin atunci când ţara gazdă se confruntă cu un nivel ridicat al corupţiei. Corupţia permite diverse aranjamente cu oficialităţile guvernamentale, de exemplu, pentru obţinerea de o manieră mai puţin transparentă, dar mai costisitoare, a licenţelor de producţie, în special, de către investitorii străini.

Atunci când, nivelul corupţiei este suficient de ridicat,  practic, nu are loc nici o investiţie. Când nivelul corupţiei este mai scăzut, de natură să permită investiţia, investitorul străin – care dispune de tehnologie sofisticată – va prefera să aleagă acea formă de ISD, în virtutea căreia poate să exercite de unul singur controlul asupra entităţii creat, în virtutea deţinerii majoritare a dreptului de proprietate. Invers, în cazuri în care tehnologia sa are un nivel constant, investitorul este înclinat să atragă un partener local într-o ţară mai coruptă.

2.2.5. POZIŢIA PRINCIPALILOR INVESTITORI

                     După originea ISD, principalul grup de ţări investitoare este G24 (cu 74% din capitalul investit şi 51% din numărul de societăţi înfiinţate). Ţărilor membre ale UE le revine un procent de 54% din capitalul investit faţă de 52% la sfârşitul anului 2003. La finele anului 2006, după volumul capitalului investit direct şi în privatizare, principalele zone de integrare regională şi ţări investitoare au fost: Uniunea Europeană care deţine 83,33% din stocul total cu peste 4.500 milioane dolari, din care Olanda cu aproape 11% (583 milioane dolari), Franţa cu 5,6% (305 milioane dolari), Germania cu circa 10% (536 milioane dolari), Italia cu 6,4% (346 milioane dolari). În afara UE, principalii investitori sunt BERD cu peste 820 milioane dolari reprezentând 15,2 % din stoc, SUA cu 6,3 % (339 milioane dolari), Cipru cu 383 milioane dolari (7%), Coreea cu 234 milioane dolari (4,3%).

                       România este singura pentru care aceste date sunt comparabile numai la nivelul anului 1998. pătrunderea capitalului străin este foarte mică comparativ cu ţările din tabel. Numai 14% din vânzările din industria prelucrătoare au fost realizate în astfel de întreprinderi.

                       Principala diferenţă dintre sectorul străin în aceste ţări şi România apare în termeni de înclinare spre export. În timp ce, în majoritatea ţărilor, filialele străine au un rol decisiv în performanţa exportului ţării, în România acestea sunt responsabile numai de 13% din exporturi.

2.3. POLITICI GUVERNAMENTALE PRIVIND ISD ÎN ROMÂNIA

2.3.1. REGIMUL JURIDIC AL INVESTIŢIILOR STRĂINE

            Prezenţa investiţiilor străine directe în România se explică prin atitudinea autorităţilor care au urmărit să transforme spaţiul naţional într-un mediu atractiv, în condiţiile în care cvasitotalitatea economiilor ţărilor lumii, inclusiv cele în tranziţie, au demarat şi implementat o politică de deschidere faţă de capitalurile străine.

Într-o succintă prezentare, legile şi reglementările în domeniu au fost:

- Legea 35/1991 privind regimul investiţiilor străine;

- Legea nr. 58/1991 privind privatizarea;

Ordonanţa de Urgenţă 31/97 privind regimul investiţiilor străine în România;

- Ordonanţa 92/1997 cu privire la regimul investiţiilor străine;

- Ordonanţa 67/99 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activităţii economice;

- Hotărârea Guvernului nr.5 din iunie 1999.

2.3.2. RELAŢIA DINTRE PRIVATIZARE ŞI ISD ÎN ROMÂNIA, COMPARATIV CU CELELALTE ŢĂRI EST-EUROPENE

 

            Împreună cu politicile comerciale liberale şi un mediu de afaceri favorabil, atât firmelor locale, cât şi celor străine, ISD constituie un puternic agent de dezvoltare şi integrare economică.Chiar dacă, între 1960-1980, practic, aproape ţările au cunoscut o extindere a sectorului public şi a întreprinderilor proprietate de stat, după acest an se constată fenomenul invers. Aşa cum am arătat, în anii 1990, la fel cu majoritatea ţărilor în tranziţie, România a suferit o drastică schimbare sub aspect politic. Stabilizarea macroeconomică, liberalizarea schimburilor, programul de privatizare, dereglementarea şi politicile de atragere a capitalului, precum şi cele de integrare regională au contribuit la crearea unui climat favorabil realizării investiţiilor străine. Rezultatul a fost luarea în considerare a ţării noastre  ca o posibilă localizare internaţională şi, în timp, o dinamică ascendentă a nivelului intrărilor de ISD.

            În general, creşterea ISD este determinată de progresul în procesul de tranziţie şi stabilizare macroeconomică. Ţările au început să devină recipiente pentru fluxurile de capital după ce economiile lor s-au stabilizat, într-o măsură mai mare sau mai mică. Astfel, în câteva ţări din Europa Centrală şi de Sud – Est (Slovacia, Letonia), intrările de ISD au crescut la un nivel semnificativ numai în ultima parte a deceniului zece. Comparativ cu aceste ţări, în România încă prevalează o serie de distorsiuni în factorii de piaţă şi se manifestă instabilităţi macroeconomice perturbatoare. Mai mult, adesea, instituţiile de piaţă şi sistemele legale nu sunt viabile, propriu-zis nu funcţionează. Aceşti factori continuă să acţioneze în direcţia deformării intrărilor de ISD.

            Aflate în plină desfăşurare în ţările din Europa centrală şi orientală, procesele de tranziţie au implicaţii profunde asupra întregii vieţi economic-sociale şi politice. În procesul de transformare într-o economie de piaţă, stabilizarea macroeconomică, liberalizarea şi reformele instituţionale, redefinirea rolului statului, crearea  şi dezvoltarea sectorului particular, privatizarea şi restructurarea întreprinderilor reprezintă pilonii de bază.

            În România, în ciuda unei istorii relativ scurte a prezenţei firmelor străine,  companiile cu participare străină au început să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în economia românească,  rolul lor relativ minor având semnificaţie deosebită. Cu toate acestea, contribuţia cestor companii în valoarea adăugată, comerţul exterior şi PIB nu este semnificativă, mai ales făcând comparaţii la nivel internaţional sau chiar european.

Privatizarea – ca suport în atragerea  ISD – continuă să cauzeze fluctuaţii anuale ale fluxurilor de capital, unele diferenţe de nivel ISD putând fi explicate prin diferitele proceduri şi posibilitatea coordonării acţiunilor de privatizare cu capital străin.

În cadrul celei de-a doua etapă din procesul de privatizare, până în august 2000 au fost deja distribuite cupoane la 15,5 milioane cetăţeni români, acestea putând fi comercializate liber pe piaţă ( fără însă a exista o piaţă organizată) sau schimbate în acţiuni, în principal prin metoda MEBO.

Datorită insuficienţei capitalului intern, slabul interes al investitorilor străini, precum şi birocraţiei autorităţilor, la câţiva ani de la debutul tranziţiei şi progresul a fost mai lent decât se anticipase, participarea la privatizare fiind de- a dreptul dezamăgitoare

. În general, companiile cu pierderi au nevoie în mod fundamental de restructurare, chiar dacă, pe urmă ele pot să nu fie viabile. Preponderent, ele au fost supraîncărcate cu o schemă de personal foarte stufoasă, dar concedierea în masă a muncitorilor este o foarte sensibilă problemă politică. Aceste companii sunt, de obicei, generatoare de arierate care perturbă fluxurile de plăţi în toată economia. Programele care încearcă să izoleze părţile cu pierderi de cele sănătoase din economie au avut succes parţial. Guvernele duc lipsă de bani şi curajul necesar pentru a iniţia restructurarea fundamentală a acestor companii.

2.4. POLITICI PRIVIND INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE ÎN ROMÂNIA

2.4.1. POLITICA INVESTIŢIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN TRANZIŢIE

             Orice program economic, în toate economiile, pune la baza propriilor prognoze factorul investiţional. Primii gânditori economici au realizat, încă de la începutul studierii legilor ce guvernează progresul economic, faptul că fără e economisi şi a aloca resurse pentru viitor nu poate avea loc dezvoltarea economică.

Dacă luăm în considerare realizările economice  exprimate prin PIB înregistrat în ultimii ani de către economiile în tranziţie, în general, şi  de către economia României,  în special, şi proiectând trendul rezultat pentru următorii câţiva ani  se desprinde clar concluzia că sectorul privat este încă alarmant de inferior nevoilor naţionale,  iar  relansarea economică şi susţinerea ei nu se poate realiza fără acest sector în plin proces de generalizare. Tranziţia spre economia de piaţă este însoţită de o periculoasă instabilitate şi incertitudine managerială mai ales în întreprinderile cu capital total sau parţial de stat.

România, ca de altfel toate statele din centrul şi estul Europei, are la rândul său o serie de motivaţii obiective şi subiective ce stau la baza interesului faţă de ISD,  dintre care putem reţine, mai ales, următoarele:

Nevoia de capital  în vederea retehnologizării, a refacerii economice  în urma restructurărilor impuse de tranziţia la un alt sistem economic, cel al economiei de piaţă, constituie o primă mare motivare a interesului de atragere de capital străin. Trecerea la economia de piaţă presupune câteva mutaţii de esenţă în structurile economice. Implementarea proprietăţii private ca formă preponderentă în economie devine o cerere, de prim ordin, a tranziţiei.

Transferul de tehnologie şi de know-how este, de asemenea, una din marile motivaţii ale interesului faţă de capitalul străin. Este pentru oricine destul de clar că progresul tehnic atins de lumea dezvoltată trebuie atras în favoarea economiilor în tranziţie.

Accesul la piaţa occidentală,  cu pretenţiile sale ridicate, constituie, de asemenea, o motivaţie serioasă a atragerii de investiţii străine directe. Produsele obţinute în cadrul unor participări străine la fabricaţie au acces mult mai uşor pe pieţele externe, mai ales dacă şi când acestea se alătură propriilor realizări ale investitorului străin în ţara de origine.

2.4.2. STRATEGII DE ATRAGERE A ISD ÎN ROMÂNIA

2.4.2.1. INTEGRAREA EUROPEANĂ A ROMÂNIEIE –COMPONENTĂ A STRATEGIEI DE DEZVOLTATE ECONOMICĂ PE TERMEN LUNG

            Integrarea se constituie practic într-un mariaj dorit de ambele părţi, fiecare avându-şi propriile motivaţii, însă aceasta nu poate fi realizată doar sectorial, tendinţa de continentizare a comunităţii economice fiind certă şi impulsionată. Spre deosebire de unele economii  vest-europene, care şi-au putut permite anumite scenarii culminante cu referendumuri privind aderarea la comunitate, ţările în tranziţie nu-şi pot permite astfel de scenarii deoarece, cel puţin în conjunctura internaţională şi europeană actuală, nevoia de aderare se simte în primul rând în economiile în tranziţie.

Tranziţia la economia de piaţă a statelor foste comuniste este completată în planul strategiilor pe termen mediu şi lung de intenţia tuturor acestora de a adera la procesul de integrare europeană. Ca un prim pas concret în această direcţie, cele şase state europene în tranziţie, Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia şi Ungaria au încheiat cu UE acorduri de asociere încă din anii 1991-1993.

Totodată, această strategie reprezintă o aliniere a României la tendinţa generală europeană şi mai ales la orientarea tuturor statelor foste comuniste. Aceasta reprezintă, de asemenea o opţiune strategică pe termen lung, menită a garanta, pe de o parte, accesul României la cuceririle tehnologice şi ştiinţifice ale lumii dezvoltate, iar, pe de altă parte, reaşezarea economiei româneşti pe calea unei certe creşteri şi modernizări.

Interesele economice şi politice ale României se împletesc cu cele ale întregii Europe, prin poziţia sa geopolitică, prin importanţa sa economică prezentă şi de perspectivă, aflându-se la întretăierea celor mai importante căi comerciale. Când peste 50% din comerţul său exterior se desfăşoară în relaţia cu statele Europei occidentale, România are nevoie de piaţa europeană, iar aceasta are nevoie de România.

2.4.2.2. DEFINITIVAREA PROCESULUI DE TRANZIŢIE

            În plan macroeconomic, factorul determinant îl va constitui definitivarea procesului de privatizare în economie. Menţinerea unui mixaj ce mai exista între proprietatea privată, reprezentată de acţiunile persoanelor fizice române în diverse societăţi cu proprietate de stat, sub forma acţiunilor FPS sau chiar FPP, nu este de natură a clarifica problematica atragerii de investiţii străine. Marea majoritate a investitorilor străini vor să evite contactele cu proprietatea de stat, indiferent sub ce formă se prezintă aceasta, oferind în schimb varianta achiziţionării.

doritor să aibă singur controlul asupra capitalului investi de acesta.

Definitivarea procesului de privatizare va crea conducerilor de firme posibilitatea de parteneriat cu investitorii potenţiali străini, care la rândul lor caută în partenerii români nu numai asociaţi, ci şi veritabilii manageri şi cunoscători ai situaţiilor şi pieţelor interne, pe care să se consolideze cu noile investiţii şi produse.

Apariţia de noi întreprinderi private, chiar dacă acestea sunt de mai mică putere economică şi financiară, este, de asemenea, de natură a atrage noi investitori străini, cunoscut fiind faptul că, la rândul lor, investitorii străini ce doresc a se extinde pe alte pieţe sunt adesea întreprinderi relativi mici şi mijlocii.

Ceea ce este esenţial constă însă în faptul că sectorul privat, chiar incluzând firme cooperatiste sau de altă natură asociative, se manifestă ca un factor important şi cu un pact determinant în evoluţia macroeconomică a României. România, aşezată la intersecţia unor importante căi comerciale, cu acces la mare ca şi la Dunăre deopotrivă şi al cărei teritoriu este brăzdat de magistrale europene recunoscute, ca şi Europa centrală şi de est, face ca economia românească să trezească, în străinătate, şi să atragă interese sporite de export de capital internaţional.

2.4.3. EVOLUŢIA ISD ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE

 

În  perioada 1990-1995 volumul investiţilor străine în România a crescut, deşi cu mici reculuri în anii 1993 şi 1995, stocul acestora ajungând de la 87,3 milioane dolari, în 1990, la 1594,8 milioane dolari la finele anului 1995, perioadă în care numărul de societăţi cu participare de capital străin a crescut  de la 1.427 la 42.464.Investiţiile străine în România provin, în cea mai mare parte, din zona Uniunii Europene ( peste 59% ca valoare şi peste 39% ca număr de investitori). Ponderea mai mare în structura valorică decât cea fizică atestă faptul că aceşti investitori au alocat volume specifice mai mari pe fiecare investiţie, demonstrând astfel seriozitatea şi garanţia de perspectivă a acestor parteneri.

Din analiza structurii investiţiilor străine, din punct de vedere al volumului, ca şi al numărului de investitori, sub aspectul originii geografice, se poate observa că investiţiile din Orientul Mijlociu sunt dispersate în sute de firme mici, specifice mai ales comerţului şi serviciilor cu mai mică influenţă în calitatea şi continuitatea afacerilor, în timp ce investiţiile furnizate de Europa au o destinaţie mult mai consistentă, sunt de mai mare perspectivă şi au, ca obiective, proiecte de importanţă macroeconomică.

2.4.4. ASPECTE CRITICE PRIVIND ISD ÎN ROMÂNIA

 

            Anumite disfuncţionalităţi reclamate de investitorii străini, care de altfel nu sunt specifice numai României, ci şi altor economii în tranziţie, trebuie să fie luate  în considerare şi prin măsuri adecvate să fie înlăturate.

- Dreptul de a dispune de terenul pe care sunt amplasate ISD constituie o problemă mult reproşată atât legislaţiei româneşti, cât şi celei bulgare, mai ales în situaţiile unor investiţii de 100% capital străin.

- Birocraţia în aplicarea unor legi este de asemenea, reproşată nu numai României ci şi Poloniei, Cehiei, Bulgariei, care constă mai ales în lungul şir de documentări, aprobări, justificări şi, nu în ultimă instanţă, atunci când este vorba chiar de majorări de capital prin reinvestirea profitului, extinderea ariei de activităţi etc.

- Starea de instabilitate economică şi valutară, este, de asemenea, un impediment serios prin lipsa de siguranţă în ce priveşte concluziile studiului de fezabilitate mai ales legat de posibilitatea de recuperare a investiţiei şi de garanţia obţinerii profitului scontat.

- O problemă  extrem de sensibilă şi cu efecte importante, atât pe termen scurt şi mediu, cât şi pe termen lung, o constituie banca de informaţii şi mişcarea informaţiilor privind starea economică, ce stă la baza deciziilor investiţionale. În cazul României, investitorii străini reclamă chiar  o strangulare a fluxurilor de informaţii şi o calitate necorespunzătoare a acestora.

 

Etichete: , ,

CAPITOLUL I. TEORIA GENERALĂ A INVESTIŢIILOR

1.1. CONCEPTUL ŞI STRUCTURA INVESTIŢIILOR

 

În sens restrâns, investiţia reprezintă utilizarea venitului materializată într-un avans de capital, pentru obţinerea unui profit. În general, investiţia este o cheltuire care duce la dobândirea unui activ, având in vedere obţinerea de fluxuri de activităţi, şi care are ca scop creşterea patrimoniului întreprinderii. În acest context, sunt asimilate investiţiilor sumele băneşti transferate in active fizice (achiziţionarea de clădiri, maşini, instalaţii, terenuri, construirea de stocuri pentru producţie). Transformarea sumelor de bani în active financiare reprezintă plasamentul.

După destinaţia lor,  investiţiile se împart în trei categorii:

investiţii pentru afaceri, care constau în cheltuieli făcute de firme pentru maşini, utilaje, instalaţii, construcţii etc., respective pentru constituirea stocului de capital fix;

investitiile imobiliare (sau investitiile rezidentiale), care consta in cheltuieli pentru construirea sau achiziţionarea de clădiri care servesc drept locuinţă;

investiţii în stocuri. Desfăşurarea normală  a activităţii economice impune ca firmele să aibă, în permanentă, un stoc de materii prime, semifabricate şi un stoc de produse finite. Rata investiţiilor, în cazul fiecărei din cele trei categorii, este determinată de factori specifici, iar modelele de explicare par a fi diferite.

1.2. INVESTIŢIILE ÎN STOCURI

 

Stocurile sunt formate din materii prime, semifabricate, producţie neterminată şi produse finite destinate vânzării. Stocurile presupun imobilizări de fonduri, însă ele sunt necesare deoarece:

♦ asigură continuitatea procesului de producţie, în sensul că  asigură satisfacerea cererii în condiţiile în care oferta nu poate să fie majorată într-o perioadă scurtă de timp;

♦ aprovizionarea este mai ieftină dacă se face în cantităţi mai mari decât cele necesare pentru o zi;

♦ o serie de materii prime şi materiale nu se găsesc decât în anumite perioade ale anului.

Fiecare firmă îşi propune constituirea unor stocuri care să reprezinte un anumit procent din valoarea vânzărilor finale. Acest raport stocuri – vânzări depinde de costul păstrării stocurilor. Cu cât viteza de aprovizionare va fi mai mare, cu cât rata dobânzii va fi mai mare şi cu cât vânzările cresc făcând să crească siguranţa asupra cererii, cu atât raportul stocuri – vânzări va fi mai mic. Acesta va fi mai mare cu cât nesiguranţa cererii va fi mai mare şi cu cât rata dobânzii va fi mai mică. Investiţiile în stocuri mai sunt influenţate  şi de volumul aşteptat al vânzărilor, posibilitatea întârzierii aprovizionării cu materii prime şi materiale, fazele ciclului economic, incertitudinile asupra economiei. De aceea, investiţia în stocuri poate fi prezentată ca o funcţie stabilă a vânzărilor aşteptate – ceteris paribus. În această situaţie, modelarea modificării în timp a investiţiei în stocuri, implică folosirea relaţiei:

∆InV = n ∙ ∆R

unde ∆InV este modificarea investiţiilor în stocuri, n este ritmul vânzărilor, iar ∆R este modificarea în vânzările aşteptate. Modelul are limite deoarece n este considerat o constantă.

1.3. INVESTIŢIILE PENTRU AFACERI

Investiţiile pentru constituirea stocului de capital fix reprezintă cea mai importantă parte a investiţiilor totale. Ele pot fi abordate din perspectiva diferenţei de redus între stocul optim (dorit) de capital şi stocul actual sau din cea a raportului între valoarea de piaţă a firmei şi costul ei de înlocuire. Prima abordare formează conţinutul teoriei neoclasice a investiţiilor, iar cea de-a doua reprezintă teoria q a investiţiilor.

1.3.1. TEORIA NEOCLASICĂ A INVESTIŢIILOR PENTRU AFACERI

Teoria neoclasică a investiţiilor consideră că rata investiţiilor este determinată de viteza cu care firmele îsi ajustează stocul de capital la nivelul optim (dorit).

Stocul dorit de capital este acel stoc de capital pe care firmele ar vrea să-l aibe pe termen lung, făcând abstracţie de întârzierile pe care le întampină în ajustarea capitalului folosit.

Productivitatea marginală a capitalului (PMk) reprezintă creşterea de producţie (venituri) înregistrată de către firme, obţinută prin folosirea în plus a unei unităţi de capital.

Costul de utilizare a capitalului (Ck), adică costul marginal al capitalului reprezintă creşterea costului producţiei ca urmare a folosirii unei unităti suplimentare de capital.

Productivitatea marginală a capitalului se determină prin măsurarea sporului de producţie obţinut în perioada în care a fost suplimentat capitalul utilizat, calculându-se producţia obţinută.

În  aceste condiţii  cantitatea de producţie care se poate fabrica este descrisă de funcţia următoare :

Y=F( K)

Productivitatea marginală a capitalului este egală cu costul de utilizare a capitalului, numit şi cost de oportunitate al investiţiei :

PMK = CK

Stocul optim de capital (K*) este dependent de mărimea aşteptată a venitului Me, de costul utilizării capitalului CK şi de salariul real plătit forţei de muncă W. Deci, stocul optim de capital este o funcţie de tipul :

K* = f(Ye,CK,W)

În determinarea costului optim de capital K* se obişnuieşte a se considera constant salariul real. Când venitul aşteptat nu este o mărime constantă, stocul optim de capital este o funcţie de productivitate marginală a capitalului (venitul dorit) şi costul utilizării capitalului (costul marginal al capitalului) :

K* = f(PMK,CK,)

a) deprecierea datorită uzurii, defectării şi „demodării”, care se manifestă pe măsura folosirii capitalului, fapt pentru care, pentru a-l menţine în funcţionare, trebuie făcute diferite cheltuieli de întreţinere şi reparaţii.

b) rata reală a dobânzii pe care firma trebuie să o plătească pentru fondurile împrumutate, sau costul de oportunitate pentru profit utilizat pentru investiţie.

c) costul utilizării capitalului este afectat şi de impozitul pe venit (tv) care creşte odată cu creşterea stocului de capital şi care măresc costul utilizării capitalului.

1.3.2. TEORIA Q A INVESTIŢIILOR

Costul marginal de utilizare a capitalului nu acoperă totalitatea costurilor investiţiei deoarece alături de costuri de utilizare există şi costuri de instalare. Aceste costuri de instalare iau forma pierderilor de producţie care apar în momentul în care o firmă adaugă sau introduce echipamente noi. Acestea includ şi costurile de instruire corespunzătoare a personalului pentru noile condiţii de desfăşurare a activităţii.

Costurile de instalare prezintă două particularităţi importante şi anume :

- sunt proporţionale cu investiţiile, în sensul că avansurile mari la stocul de capital costă relativ mai mult decât cele mai mici ;

- sunt temporare, se suportă o singură dată – atunci când se efectuează investiţia.

Atunci când acest q este superior unităţii, firma are interesul să investească deoarece, în acest caz, randamentul marginal al investiţiei este mai mare decât costul marginal ; când q are valoare unitară, firma a deţine stocul optim de capital, adică stocul de capital a atins un nivel pentru care o investiţie suplimentară nu mai este rentabilă ; când q este subunitar, se manifestă interesul de a reveni la stocul existent de capital, iar măsura care se va lua va fi aceea de a suspenda investiţia brută şi de a scoate , progresiv, din uz componente ale stocului de capital (investiţie negativă şi egală cu amortismentul).

qTobin nu poate fi observat direct, întrucât exprimă natura anticipativă a investiţiilor şi corespunde aproximativ cursurilor bursiere. Teoria q a investiţiilor explică nivelul investiţiilor prin raportul între valoarea de piaţă a firmelor şi cheltuielile de reproducţie ale acestor firme. Piaţa stabileşte valoarea pentru stocul existent în cadrul firmei.

În cazul în care este subunitar (q < 1), bursa subevaluează întreprinderile şi cumpărătorii sunt interesaţi să achiziţioneze acţiuni când cursul e mai mic sau egal cu q, în timp ce vânzătorul solicita pentru acţiune un preţ cel puţin egal cu q, căci acesta este costul marginal al investiţiei şi orice preţ inferior lui q îl împiedică pe vânzător să-şi acoperecostul investiţiei, determinându-l să-şi menţină proprietatea asupra firmei.

Pe măsură ce q devine supraunitar (q>1), costul preluării firmelor respective va creşte, iar cel al emisiunii noi se va diminua, fiind mai avantajoasă sporirea capitalului propriu decât recurgerea la îndatorire. In acest caz, firma este supraevaluată, deţinătorii de titluri se aşteaptă la o diminuare a cursurilor şi vor vinde acţiunile, iar investitorii vor investi mai ales în active fizice, productive decât în firmele existente, supraevaluate, deci mai scumpe.

1.4. INVESTIŢIILE REZIDENŢIALE

 

Investiţiile rezidenţiale (imobiliare) constau în cheltuielile de investiţii pentru costrucţia de locuinţe noi, pentru una sau mai multe familii. Ele cunosc fluctuaţii ciclice specifice şi se dublează, în medie, la 30-35 ani. Ca active, locuinţele se disting prin durata mare de utilizare, iar investiţia anuala reprezintă circa 3% din stocul existent.

Echilibrul pe termen lung, în industria construcţiilor de locuinţe, se poate realiza într-o economie în care nu sunt creşteri de populaţie şi de avere, iar investiţiile brute egalează deprecierea de locuinţe. În consecinţă,  preţul locuinţelor ca active, va fi la nivelul la care rata investiţiilor rezidenţiale este egală cu rata deprecierii stocului existent de locuinţe.

Oferta de locuinţe noi nu răspunde preţului actual, ci preţului estimat în momentul în care construcţia este terminată. Timpul de răspuns al ofertei la preţ este de circa un an, adică egal cu perioada de realizare a unei costrucţii în condiţiile tehnice actuale.

 

 

Regimul juridic al investiţiilor

Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………5

Cap.I   Teoria generală a investiţiilor… …………………………….………………..7

1.1 Conceptul şi structura investiţiilor……………………………………………….7

1.2 Investiţiile în stocuri……………………………………………………………..8

1.3 Investiţiile pentru afaceri………………………………………………………..10

1.3.1 Teoria neoclasică a investiţiilor pentru afaceri………… ………….………10

1.3.1.1 Stocul optim de capital……………………………………………….10

1.3.1.2  Costul de utilizare a capitalului……………………………………….12

1.3.2 Teoria q a investiţiilor…………………………………………………….14

1.4 Investiţiile rezidenţiale……………………………………………………….…16

CAP.II Evoluţia investiţiilor în România …………………………………………..19

2.1 Evoluţia investiţiilor în România de la începutul secolui al XX-lea până  în

anul 1989…………………………………………………………………………….19

2.2 Evoluţia şi impactul investiţiei străine directe în economia românească după

anul 1989……………………………………………………………………….26

2.2.1 Dinamica ISD în România…………………………………………………26

2.2.2 Investiţiile străine şi concurenţa sectorială………………………………..29

2.2.3 Repartizarea geografică a ISD în România………………………………………….33

2.2.4 Modalităţi de implementare a investiţilor în România……………………34

2.2.5 Poziţia principalilor investitori ……………………………………………36

2.3 Politici guvernamentale privind ISD în România………………………….…38

2.3.1 Regimul juridic al investiţiilor străine……………………………….……38

2.3.2 Relaţia dintre privatizare şi ISD în România, comparativ cu celelalte ţări

est – europene ………………………………………………………………….47

2.4 Politici privind investiţiile străine directe în România………………………..57

2.4.1 Politica investiţională a României în tranziţie…………………………….57

2.4.2 Strategii de atragere a ISD în România……………………………………60

2.4.2.1 Integrarea europeană a României – componentă a strategiei de dezvoltare

economică pe termen lung………………………………………………60

2.4.2.2 Definitivarea procesului de tranziţie……………………………………63

2.4.3 Evoluţia ISD în România în perioada de tranziţie…………………………65

2.4.4 Aspecte critice privind ISD în România………………………………………………68

CAP. III. Contabilitatea lucrărilor de investiţii realizate de către agenţi

economici…………………………………………………………………………………………………………70

3.1. Contabilitatea investiţiilor pe termen scurt……………………………………………70

3.2. Contabilitatea investiţiilor pe termen mediu şi lung  ……………………………..72

CAP. IV Realizarea unui blog……………………………………………………………………………78

 

CONCLUZII ŞI PROPUNERI .…………………………………………………..………

 

Bibliografie……………………………………………………………………………..

 
Scrie un comentariu

Posted by pe iunie 23, 2011 în Lucrare de licenţă

 
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.